(…) “Ironia face ca testamentul să fie o specie literară condiţionată ontologic de marxism”. Evidenţa inepţiei nu o face mai puţin eficientă (literar) în context. De altfel, este singura demnă de luat în seamă până la final. Autorul crede că jocurile de cuvinte privind posesia, valorile şi tradiţia constituie blasfemii; dar nu produce mai mult decât redundanţe care îi eufemizează până la anulare efectele. Probabil că involuntar, izbuteşte în ultima clipă o întorsătură fericită: pentru a înşela toate iubitele şi a pleca liniştit, este suficient ca declaraţia dinaintea morţii să se adreseze nu soţiei înşelate (care ar diaboliza amanta), nici amantei divinizate (care ar enerva soţia), ci unei femei perfect reale, cunoscută ambelor, însă care nu bănuieşte că este adorată. O bună manieră de a le transforma pe toate trei în eroine. Nu prin fapte, ci prin desăvârşita inutilitate. Restul scrierii la care ne referim este o aiureală cronofagă.

Anunțuri