Muzeul Municipiului Bucureşti mi-a oferit ocazia de a mai zice o dată, în public, “Retorica adulterului”, conferinţă cu o istorie deja lungă. Profit pentru a evada puţin din tonul textului şi a comite o mărturisire. Adulterul ne dă şansa unei călătorii în vreme. Situaţia optimă: ieşi în oraş cu partenera oficială şi dai peste amantă. Sau: ieşi de unul singur şi o întâlneşti în compania soţului ei. Atunci, există posibilitatea ca, adresându-i-te, să utilizezi pronumele de politeţe. Fireşte că nu sunt circumstanţe comode, însă capeţi ceva de amorez medieval. O dragoste cu dumneavoastră. Scapi, cinci minute sau nici măcar, de nefastul împrumut al unui handicap englezesc: atotputernicia tutuielii. Te simţi departe – provizoriu şi terapeutic – de mârlănia taximetristului, a vânzătoarei, a unor studenţi, a bronzatului care le curtează pe fetele de la parter (mânca-ţi-aş), a chelnerului: pe scurt: a prezentului. Nu sunt sigur dacă tristul sabir al mondializării admite, pentru a califica momentul, formula “o expertiză happy”. Dacă nu – îmi cer scuze.

Anunțuri