Pentru că trebuie să am şi eu succes, voi publica un volum de radiografii. În secolul al XVI-lea, prin Franţa, poeţii practicau ceva oarecum asemănător. Se întreceau în “blazoane”, poeme lăudând câte o parte a corpului feminin. Maurice Scève a rămas ca unul dintre cei mai cunoscuţi participanţi. Uneori, în epocă, îndrăgostiţii alegeau câte o iubită niciodată văzută (prinţese din Orient, fiice ale unor cavaleri de aur etc.). Mulţi le inventau pur şi simplu. Ceea ce înseamnă că atingerea fizică era un păcat, iar însăşi tangibilitatea era percepută ca o tară. Scève nu a mers până acolo: şi-a dedicat opera (sensibil mai consistentă decât o culegere întâmplătoare de “blazoane”) Pernettei du Guillet, fiinţă nobilă, admirabilă artistă, căsătorită de foarte tânără şi doborâtă nu mult mai târziu de ciumă. Ca personaj (Délie), ea face parte dintr-o lungă serie incluzând figuri diferite ca Beatrice, Laura, evident ironica Dulcineea ori, mai târziu, Lotte. Modificările aduse de istorie acestei ample tradiţii se rezumă la una: mădularele reprezentate în blazon au a se potrivi adaosului “mea / meu”, “ta / tău” sau “mă-tii”. Spre pildă: nu pot spune “Ce sprânceana mea!” sau “Dă-te-n mâna mă-tii!”. Prin urmare, literatura care se bucură astăzi de apreciere constă din asamblarea cât mai limpede a două sau trei organe cu trei posesive. În rest – situaţiile, personajele, inteligenţa, emoţia, originalitatea, cultura şi alte câteva mici amănunte – nu contează. Dovadă: la orice lectură publică, lumea reacţionează (de obicei râzând cu superioritate) în clipa când aude numele unuia dintre cele două-trei organe. Avantajul este că o asemenea viziune asupra literaturii permite reala sa democratizare, toţi imbecilii putând înţelege pe deplin subtilităţile filosofice angajate. În consecinţă, voi încerca să obţin şi eu succesul, dorindu-le mentorilor noii şcoli (ba chiar povăţuindu-i) să se ducă în două dintre abisalele arhetipuri pe care le freacă, adăugând “mea”, respectiv “mă-sii”.

Anunțuri