Un fel de nor, de nod sau de nimic baroc adună centrul (absent al) acestei meticuloase halucinaţii. Bizara sa definiţie include palpabilul. Din fericire, nu caută (sau nu bănuieşte că ar fi posibil) compromisul. Nebunia contra masivităţii mentale a celorlalţi. Fireşte, nu vorbim despre o carte, ci despre un simptom. Fără legătură cu vreo nosologie oarecare. Din ghemul tutelar se desprind fire citând (deformat) lucrarea Parcelor. Sensul rămâne sporadic. Inevitabil, există o crimă, dar nu moare nimeni. Răzbunarea ia forma unui sărut care se repetă la fiecare treizeci de ani. Apoi se recade în confuzie şi mântuire. La mijlocul unui paragraf descriind alimente, apar două capitole purtând acelaşi nume: “Ontologia glosolalică”. Apoi se revine la creveţi, la calambururi eşuate cu tarhon şi arome închipuite. Ceva între plictiseală şi teroare guvernează reconstrucţia inutilă a poveştilor abandonate – până la o nouă răzbunare. În ultimele rânduri plouă. Este o scenă deja consumată (efectiv şi deopotrivă literar). Nu aflăm nimic despre femeia cu plete negre bântuind acel sărut, însă recurenţa mimează o agniţiune satisfăcătoare. Pesemne că în aceasta constă monstruozitatea obiectului. Ale cărui coperte le închidem cu bucurie. Definitiv (ca orice noapte).

Anunțuri