Aproape totul se mai întâmplase. Veneam acasă după încă un spectacol. Taxiul m-a lăsat în partea cealaltă a micului parc. Se oprise şi ploaia. De câteva minute. Aceleaşi bănci cu lemne jilave, copacii lăsaţi. O femeie stătea pe jos, în mijlocul unei alei. A ridicat o mână. Şi nu era nici avertisment, nici rugăminte, nici blestem. Era neputinţă: nu zicea nimic. Am trecut mai departe, habar neavând ce o să fie. La uşă, mi-am dat seama că nu încerca să vorbească. Voia să latre. Noaptea o sufoca. Până mâine, tăcerea o s-o dezintegreze iar. Cine ştie, va mai fi un spectacol. Sau – măcar – o întoarcere printre băncile ude, printre copacii lăsaţi. Una. Măcar. Am intrat; în hol era beznă, părea încă o noapte în care totul se mai întâmplase. Ori, cel puţin, aproape.

Anunțuri