Eşti proastă pentru că tăcerea nu dizolvă Marea. Pentru că e dimineaţă, pentru că nu mai există nimeni care să nu fi înţeles. Ori pentru că reiau cântecul ăsta (sunt demodat). Eşti proastă pentru că n-o spun şi pentru că ai felul acela de a nu te uita, felul acela de a nu fi şi de a rămâne chiar dacă pleci. Te numeri şi buzele numesc atunci (fără să vrei) cerul. Eşti proastă pentru că nu contează, pentru că doare nisipul, eşti proastă pentru că demult a fost acum şi n-ai pe unde mai gândi. Eşti proastă pentru că tai rânduri după rânduri când scriu, eşti proastă de mor, de repet, de mă vezi, de te vreau, de-ai zice că eşti proastă. Eşti proastă de respir, de ai un corp, îţi dai seama?, un ochi al nostru, eşti proastă de m-ai lua în braţe dacă n-ai fi proastă. Dar eşti. Şi de aceea nu pricepi. Eşti proastă până la capăt, aproape până la capătul genunchilor în care te rog: fii proastă mai departe, fii oricum – dar fii.

Anunțuri