În cutia mea craniană locuieşte un omuleţ. El este conectat la ochii mei şi aşa se face că vede. Este conectat la urechile mele şi aşa se face că aude. Nu poate vorbi decît prin gura mea, nu se poate mişca decît prin corpul meu, nu poate respira decît prin nasul meu şi nu poate simţi decît prin pielea mea.

Uneori, are crize de afirmare a personalităţii şi îşi doreşte propriii ochi, dar imediat îşi dă seama că nu ar putea vedea nimic, deoarece, din cîte înţeleg,  după calculele sale matematice rămase la stadiul de conjectură, în cutia mea craniană domneşte întunericul. Chiar dacă ar putea vedea, ceea ce i-ar distruge cariera de 24 de ani în matematică, şi-a dat seama că ar fi cam acelaşi lucru cu ce ar vedea dacă mi-ar întoarce ochii în cap. Această idee nu mi-a prilejuit momente prea confortabile… probabil nici lui.

Acest omuleţ mănîncă tot ceea ce mănînc şi eu şi gustă cu papilele mele, iubeşte aceeaşi femeie şi simte aceleaşi plăceri mai mult sau mai puţin vinovate, fapt care, dacă el n-ar fi eu, m-ar deranja teribil. Dar cum nu mă deranjează, înseamnă că el este eu iar despre mine nu am chef să scriu.

(de Alexandru Bejinariu)