Ziua s-a rostogolit indiferent. A lăsat un iz violet deasupra unor dealuri şi unor cîmpii şi unor oraşe. Principiul este unul democratic şi circular: unii au lumină, alţii întuneric, şi invers. Şi tot aşa… În consecinţă alt iz violent, de răsărit, deasupra altor dealuri şi altor cîmpii şi altor oraşe. Un apus-răsărit continuu. Fenomen absolut plicticos şi lipsit de imaginaţie. Bunăoară, soarele ar putea răsări subit, fără niciun semn prealabil. Noaptea ar fi mai scurtă sau mai lungă. Noi, la fel de subit, am fi treziţi de alarma ceasului şi ne-am începe activităţile matinale. Mahmurerile ar fi mai crunte sau mai amabile. Escapadele amoroase nocturne ar putea fi sadic date în vileag de un astru mofturos sau transformate în veritabile căsnicii. Vampirii şi prostituatele în mod regretabil prăjiţi. Rădaştele condamnate la aterizări forţate în cea mai apropiată scorbură. Cocoşii, chinuiţi de eveniment, ar fi şi mai răguşiţi. Femeile pudice care detestă orice fel de atingere nudă pe lumină ar avea ocazia unei ruşinoase, dar necesare, îmbunătăţiri. Emoţiile de dinaintea unui examen la prima oră ar fi luate prin surprindere. Clienţii barurilor de noapte daţi afară fără scrupule. Cearcănele ar apărea cu întîrziere, undeva spre după-amiază. Bufniţele şi cucuvelele s-ar enerva. Rarisimele autobuze de noapte ar dispărea cu tot cu pasageri. Suprarealiştii ar simţi un ciudat amestec de satisfacţie şi frustrare. Pentru chinezi nu ar conta.

                Ziua care se instalează astfel s-ar consuma, probabil, în predicţii, clarviziuni sau articole ISI, care mai de care, despre iminentul apus.

(de Alexandru Bejinariu)