A ajuns să mă doară lumea în cuvintele nespuse,

Mă înţeapă atingerea ei şi mă lasă

aşa,

băltind în amăgiri şi impresii

până devin imobil precum podeaua

ţintuită din priviri.

La 2 centimetri îi văd atomii, în ceaţă poate,

Mai mult totuşi decât nimic şi tot aşa

La 2 centimetri de chiuvetă

La 2 centimetri de oglindă, de tine,

În ceaţă desluşesc ceva mai mult decât nimic.

Tot aşa până mă răsucesc la 360°

Şi dau ochi în ochi cu mine când

întunericul îşi dezvăluie marele mister:

În spatele a tot se ascunde nimic.

Atât. Mai mult, adică dincolo,

nu pot să văd.

Şi bucla se deschide enigmatic

Îngropându-mi noemele într-o ciclicitate

fără sens.

(Daniela Tarbă)

Anunțuri