O lacrimă de soare mi-a tresărit pe obraz. Ochii s-au deschis mai sprinten ca altădată, faţa nu mai era paralizată, surâsul a fost posibil instantaneu. „Am scăpat!” mi-am zis cu o însufleţire nefirească. „Sunt bine, sunt în sfârşit bine”. Mă ridic brusc, nu vreau să pierd nici un moment din noul început. „Fir-ar, visez incă, nu se poate…”. Aceeaşi ameţeală teribilă, aceeaşi durere, aceeaşi slăbiciune în oase, aceeaşi înceţoşare a privirii, acelaşi virus circulă în vene. O ultimă speranţă a fost în final spulberată de tusea expectorantă urmată de golul bine cunoscut în piept. „Astăzi nu mă mai supun, mă voi ridica, voi merge. Paşii îmi vor fi grele amprente ale existenţei, mă vor expune lent în faţa aparatului fotografic social”. Drumul integrării in normalitate mă purta lent, mergeam zâmbind frumos mereu, îmi controlam nervozitatea mişcarilor cu un iz de perfecţiune. „Ce bine arăţi azi, eşti mai luminoasă parcă!”.  „Îmi luminează virusul din vene poate, se multiplică şi se împrăştie ca o mie de cioburi ce îmi gravează boala în întreg organismul”. Un gând izolat, independent, sub formă de monolog, evident. În exterior zâmbesc frumos şi merg mai departe. Totul se manifestă normal, aparenţa îşi joacă rolul mai bine decât un actor de la Teatrul Naţional. „Controlează-ţi tremuratul mâinilor, nu trebuie să se vadă…cine ştie ce spune lumea? Poţi fi epileptică, nevrotică, anemică sau cine mai ştie ce minunăţii corelative le vin celorlalţi în minte! Controlează-te!”. Nu e ca şi cum poţi  ignora în totalitate boala, nu e ca şi cum exterioritatea îşi poate imprima atitudinea fals-pozitivă şi în interior, nu e ca şi cum fugind, ignorând, poţi fi indiferent în faţa propriei manifestări. Atunci, în acest moment de slăbiciune al îndoielii, în această fisură a zidului rezistenţei se infiltreazâ întrebarea, aici, în propria-ţi structură încolţeşte şi nu mai poţi  fugi, nu mai poti scăpa. „Oare ce am? Nu, nu! Refuz să consult un doctor! Ce să îmi spună? Că e cancer, leucemie?! Poate o tumoare pe creier sau poate schizofrenie, pentru că în fond nici nu ştii sigur dacă toată durerea e reală, nici nu ştii sigur dacă simţi sau doar gândeşti că simţi, poate visezi, poate îţi imaginezi angoasă într-un stil aparte, poate  nu e nimic, poate e doar joaca nebuniei tale. Ce să îmi zică?! Că sunt nebună, că nu am nimic sau că am totul? Nu, nu voi merge la doctor! … Şi totuşi, ce am? Ce virus mă chinuie constant cu aceeaşi plăcere morbidă?”. Artificii în toate cartilajele, articulaţii nevrotice, ieşirea din funcţie a genunchilor. „Zâmbeşte, zâmbeşte larg, când te întreabă ce ai spune «nimic!» şi zâmbeşte!” „Ce ai paţit? Eşti bine?” „Foarte, nicicând nu am fost mai în forţă!” Aceeaşi întrebare pe feţele lor stupide, oare nu au înţeles? Nu m-au auzit? Poate am vorbit prea încet, să repet „sunt bine, mă gândeam aiurea, m-am împiedicat.” Nimic, nici o schimbare, întrebarea stăruia pe chipuri de parcă vorbele-mi nu aveau sonoritate decât în propriul gând. Încerc să deschid gura „Zâmbeşte, zâmbeşte!” Eşec, muşchii paralizaţi nu îmi ascultau de mult intenţiile, asta ar explica multe. Un fior rece îmi cuprinde coloana ajutând la spaţializarea ei. E totuna cu cimentul se pare. Imposibil! Doar stau în genunchi! Mă smucesc până ce nările se familiarizează cu praful si alte deşeuri. Se pare că sunt complet întinsă pe jos, precum o dreaptă plană, precum un par, precum gâtul unei lebede moarte. Zgomotele se transformă în fundal îndepărtat de pixeli, figurile se transformă toate în balerine ce pun în scenă Lacul lebedelor, apoi lumina de la capătul tunelului te izbeşte şi devine orbitoare. „Trezeşte-te! Trezeşte-te! Ai dormit destul!”.

(Daniela Tarbă)

Anunțuri