“Cerul s-a despicat în două ca apele lui Moise şi ne-a vopsit în ploi de roşu.” Tu m-ai crezut.

“Am patrulat într-o noapte cuşca plină cu balauri şi mi-au rupt piciorul cu fălcile crepusculare când trucurile îmblânzitorului de şerpi au dat greş.” Tu m-ai crezut.

“Mintea mi-a înghiţit atât de multe cuvinte încât am ajuns să mă înec în tăceri de fier. Nu am nimic, sunt bine.” Tu m-ai crezut.

“Am renunţat la flăcările florilor de mai, am renunţat şi la toate apele munţilor din mine. Am renunţat să vreau, doar ca să fie bine.” Tu m-ai crezut.

“Ochii-mi sunt precum Sahara, vântul îmi suflă uneori surplusul de nisip din ei. Eu nu plâng niciodată.” Tu m-ai crezut.

“M-am născut pe spate, am învăţat să merg în patru labe şi abia mult mai târziu am ajuns animal social. Căderea nu e decât o întoarcere la începuturi, nu lasă loc decât pentru o nouă ridicare. Sunt puternică, îţi spun.” Tu m-ai crezut.

“Sunt ca o statuie de marmură, nutresc un vid teribil, atât de plin de goliciune încât marginile unei implozii ar acoperi infinitul. Sunt atât de rece şi vidă, atât de puternică şi insensibilă, atât de indiferentă şi de opacă, atât de nulă şi de goală încât m-am transformat într-un pocal ruginit în care vremea îsi varsă constant plinătatea, toropeala, slăbiciunile, sensibilităţile, disperările, temerile, neputinţele, dorurile, tragediile. M-am transformat într-un lac de rouă sărată.” Păcat că nu mai eşti să mă asculţi.

(Daniela Tarbă)

Anunțuri