Ai plecat chiar încă dinainte să vii înclinat precum ceaşca de cafea din care sorbeai cu atâta patos în acea dimineaţă.

  Nu ştiu. Te porţi ca şi când aş fi un aeroport în care avionul tău particular nu cunoaşte noţiunea de taxă. De fapt aterizezi cu paraşuta fugitiv pentru a te bălăci in mare. Aeroport pe mare, o mare secată între deşerturi.

  Prostii.

  Tu eşti şi gata, singura aporie fiind determinată de propriile-mi sinapse.

  Prostii.

  Eu sunt şi gata. Văd ceea ce este fără distorsiuni noetice.

  Prostii.

  Normal că tu eşti ceea ce eşti şi eu sunt ceea ce sunt, făcându-ne imposibilă interceptarea alterităţii ca atare.

  Alteritate.

  De fapt refuzăm cu tărie Unul, sau posibilitatea lui, deci chiar imposibilitatea.

  Prostii.

  Tu eşti, eu sunt, şi gata!

(Daniela Tarbă)