Când am ajuns la poalele muntelui

M-am văzut nu altfel decât nevoit să urc.

Mi-am înfipt picioarele în ţărână

Degetele jupuite în copaci

(Ca Hansel şi Gretel după dâra de sânge

Să ştiu a mă întoarce

De parcă ai unde altundeva să te întorci

Când cazi)

Şi am pornit către albastrul de deasupra

Ca un grăbit ce aleargă pe scările rulante.

Am ajuns undeva la mijloc,

O imitaţie bunicică de vârf

Şi m-am oprit în această mediocră mulţumire

Spre a-mi pompa în vene puţin din viaţa aerului

De vârf.

Mijlocul s-a delimitat printr-o prăbuşire

a jumătăţii superioare,

O integrare totală în drumul deja parcurs

Aruncându-mă static în vârful devenit autentic.

Plămânii mi s-au blocat.

Nările mi s-au înfundat în săruri.

Cu aceeaşi iscusită ironie

Împrejurimile m-au împins într-un nou paradox.

De acolo, de sus, în loc să simt înaltul

M-am pomenit în faţa a două mări.

 

(Daniela Tarbă)

Anunțuri