“Acesta e trotuarul copacilor!”
Mă lovi ocara unui nuc bătrân.
“Ca pistele de biciclişti din lumea voastră
Aveţi şi voi aici
Mici orizontalităţi ale mişcării.
Uită-te pe unde mergi!”
De parcă privirea-mi l-ar fi zdrobit
În ghiveciul timpului din care s-a născut.
“Acesta e trotuarul copacilor!”
De parcă paşii noştri nu s-ar sădi
În acelaşi ghiveci din care sămânţa
Se înalţă pe verticală până în creştet.
“Acesta e trotuarul copacilor!”
De parcă nu ar fi toate trotuare ghiveci
Să ne poarte în robirea soartei
Până la ultima picătură dinaintea secetei.
Trotuarul copacilor e ghiveciul meu
Căci spre luminişul frunzelor tind a mă întinde
Când vreau să uit de mine, ca şi cum
Aş avea impresia că sunt altceva decât copac.
Copacul din mine uită că e copac şi tânjeşte,
Tânjeşte mut, tânjeşte acut, tânjeşte ţipând
Tânjeşte angoasant, tânjeşte deznădăjduit
Tănjeşte întru speranţă şi întru uitare
Să fie copacul ce a uitat că este.
Trotuare ghiveci ne poartă pe noi,
Copacii unei lumi biologice.
(Daniela Tarbă)
