“Acesta e trotuarul copacilor!”

Mă lovi ocara unui nuc bătrân.

“Ca pistele de biciclişti din lumea voastră

Aveţi şi voi aici

Mici orizontalităţi ale mişcării.

Uită-te pe unde mergi!”

De parcă privirea-mi l-ar fi zdrobit

În ghiveciul timpului din care s-a născut.

“Acesta e trotuarul copacilor!”

De parcă paşii noştri nu s-ar sădi

În acelaşi ghiveci din care sămânţa

Se înalţă pe verticală până în creştet.

“Acesta e trotuarul copacilor!”

De parcă nu ar fi toate trotuare ghiveci

Să ne poarte în robirea soartei

Până la ultima picătură dinaintea secetei.

Trotuarul copacilor e ghiveciul meu

Căci spre luminişul frunzelor tind a mă întinde

Când vreau să uit de mine, ca şi cum

Aş avea impresia că sunt altceva decât copac.

Copacul din mine uită că e copac şi tânjeşte,

Tânjeşte mut, tânjeşte acut, tânjeşte ţipând

Tânjeşte angoasant, tânjeşte deznădăjduit

Tănjeşte întru speranţă şi întru uitare

Să fie copacul ce a uitat că este.

Trotuare ghiveci ne poartă pe noi,

Copacii unei lumi biologice.

(Daniela Tarbă)