Se rupe asfinţitul în mine

Prin ramurile podului cel rupt

Pierdut pe undeva în antenele maşinăriilor din departare.

În apa cerului undele se sparg de pielea mea;

Strig peştii în ajutor de tine

Şi mă lovesc de reflexii şi reflecţii.

Asfinţitul podului îmi cade pe gene

Şi rup o rouă sărată de obrazul Dâmboviţei.

Îmi gândeşte ceva în nicăieriul din mine

Şi mă simt ca şi cum aş exista.

Îmi simt gândirea în degete şi în fibre

Părul tău curge în apele din mine

Parcă în Undeva.

Doi paşi mai încolo s-au stins toate

În undiţa vremii cu care mă vedeam pescuind

Comori din strălucirea abisului.

S-au stins toate în zumzetul de maşină

Pe colţurile buzelor tale

Ca un sânge cald ce plânge gâtul în jos

Până pe podurile pieptului.

S-a stins podul prin însăşi colţurile sale

Şi a rămas doar undeva

În nicăieri nimicitoare

Ca trepte scufundate în abisuri de văzduh.

(Daniela Tarbă)