Anul trecut am scris “La cald”. Era tot în urma Festivalului “Respir Shakespeare”. Dar am îmbătrânit. Un an: destul. Vorbeam despre inconturnabilii educatori ai naţiei, cei care îndeamnă tinerii să mai consume şi cultură, nu doar calculator şi filme îndoielnice.

Istoria se repetă. În cele patru zile de festival, cred că am văzut în sală zece (sunt generos!) dintre dumnealor. Câţiva – pe scenă. Adevăraţi seniori – în toate sensurile cuvântului. Acestora le sunt recunoscător.

În rest, tinerii s-au găsit şi în public şi în faţa lui. Sună paradoxal: erau foarte puţin preocupaţi de cât sau ce câştigă, de colocviile soporifice care se termină sub forma unei date în C.V., de titluri şi de penibilul şedinţelor. Nu mi-au dat mail-uri ultimative, nu s-au arătat ofensaţi că riscă să primească un onorariu derizoriu: s-au arătat doar pasionaţi şi talentaţi şi vii! Esenţialul era căldura celor care veneau să-i aplaude, profesia, nebunia de a face – azi – ceea ce crezi că trebuie făcut.

În fiecare seară, târziu, ajuns acasă, verificându-mi corespondenţa electronică, număram (îngrozit) mesajele trimise de boşii Marii Culturi: nimicuri. Trucaje microsopice, bune de păcălit funcţionarii adormiţi. Totul în formă de talk-show. Asta pe când “reacţionarii” (cei care preferă să ridice un pai de jos decât să urle că nu-l ridică altcineva) şi “tineretul cretinizat”, laolaltă, umpleau scena şi căutau sala.

Există o persoană care, pentru al doilea an consecutiv, sprijină din umbră festivalul. Trista întâmplare a făcut să nu poată ajunge să şi vadă ce a sprijinit anul acesta. Respectându-i discreţia, nu-i pomenesc numele, dar îi transmit gândurile noastre luminoase.

Invers, tuturor dascălilor de ipocrită anvergură le adresez un călduros “Mai bine! Staţi acasă!”.

În fine, celor care au asudat aproape gratis (dar cheltuinindu-se), au plâns, au râs, au gândit ori simţit, aplaudat, încercat, aflat şi – mai ales – venit: pe VOI vă aşteptăm şi la ediţia 5! Vă mulţumesc!