Archives for posts with tag: Sebastian Grama

De astăzi, Comoara se face definitiv Cavernă. Adică: de recitit rămâne aici, iar de citit urmează aici.

Apoi se

Anunțuri

 (Manuscrisul nu este încă disponibil. Îţi trimit câteva imagini. Discutăm, probabil, în toamnă). Vezi AICI.

            Un copil vizavi, în leagăn. Bunica îi desfăcea nişte biscuiţi. Mai încolo, băieţii jucau mingea, iar două fete se prefăceau că nu-i observă. Uneori pufneau în râs. La câteva staţii (tot mai mici), o locomotivă se pregătea să pornească în zori. Vagonul şase, compartimentul doi: aglomeraţie, hohote, blugi, bere (cam devreme), bilete, corturi, planuri. Înapoi, dar către centru, se distingeau patru persoane la o masă elegantă. Vorbeau de perspective, de câştig. Asta se întâmpla chiar lângă un spital în a cărui curte se îmbrăţişau o femeie care abia născuse alaltăieri şi un tată cam nătâng. Îi urmărea o pereche de pensionari fericiţi cu punga lor de medicamente. Oraşul era plin de soare, de noduri, de sine. Aici, dinăuntru, la fereastră, ploua. Voia să-şi vândă această casă unică, s-o dea pe gratis, numai să plece. O casă din care, întotdeauna, se vedea că plouă. Şi pe alee, demult, nu mai era nimeni.

            Eşti proastă pentru că tăcerea nu dizolvă Marea. Pentru că e dimineaţă, pentru că nu mai există nimeni care să nu fi înţeles. Ori pentru că reiau cântecul ăsta (sunt demodat). Eşti proastă pentru că n-o spun şi pentru că ai felul acela de a nu te uita, felul acela de a nu fi şi de a rămâne chiar dacă pleci. Te numeri şi buzele numesc atunci (fără să vrei) cerul. Eşti proastă pentru că nu contează, pentru că doare nisipul, eşti proastă pentru că demult a fost acum şi n-ai pe unde mai gândi. Eşti proastă pentru că tai rânduri după rânduri când scriu, eşti proastă de mor, de repet, de mă vezi, de te vreau, de-ai zice că eşti proastă. Eşti proastă de respir, de ai un corp, îţi dai seama?, un ochi al nostru, eşti proastă de m-ai lua în braţe dacă n-ai fi proastă. Dar eşti. Şi de aceea nu pricepi. Eşti proastă până la capăt, aproape până la capătul genunchilor în care te rog: fii proastă mai departe, fii oricum – dar fii.

 

Ce vreau Însă Note
Single Malt, 50 l. Ficat Lagosa (2/zi), Liv 52 (4-6/zi), L-Arginină (1/zi, la prânz)…
1990 (vara sqq) 2014 Merde!
Paris sera toujours Paris Paris sera bientôt Dakar Merde!
Pe tine eu Single Malt, 50 l.
Furtwängler Hipster F.M. (02 MHz) Wagner!
Dumneavoastră Băi! Mă-ta
Platon/Nietzsche Marx/Lenin Wagner!
Băcănie Fast Food Lagosa (2/zi), Liv 52 (4-6/zi), L-Arginină (1/zi, la prânz)…
“Experienţă”
– Profesională
– De viaţă
– Sexuală
– De laborator
– Plăcută

 

“Expertiză” Medico-legală Cretini!
Curriculum Vitae Sivi Bulşit
O ţigară de foi după Un afiş înainte O seară acasă în loc de
+ φ
Vânătoare Fast Food Lagosa (2/zi), Liv 52 (4-6/zi), L-Arginină (1/zi, la prânz)…
Marea pustie Beţivii, curvele, maneliştii, 4X4, micii, rockerii, fast food, Hipster F.M. (02 MHz), clătitele, porumbul, sindicatul, arienii cu piatra ponce, babele cu nămolul, hamsiile cu un singur “i”… Armageddon, Abaddón, abandon
Mitologie Sindicat Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii…”
Caractere Fonts Bine!, creion şi hârtie!
Cal …-putere BPOC
Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.
sunt singur în că…at
în amintirea de frigider
defect a (…) tale
inteligent aburind gâlgâind
aşa
marţea mă-tii
Armageddon, Abaddón, abandon, Single Malt, 50 l., Lagosa (2/zi), Liv 52 (4-6/zi), L-Arginină (1/zi, la prânz), merde!
Să repet Nu repet Repet

        Textul acesta se numeşte “Comoara H-E-S-T-U-G-M-I-Ţ-I-L-O-R” şi a fost publicat în “Comoara Hestugmiţilor” (https://comoarahestugmitilor.wordpress.com/) la 27 iunie 2014. Poate că, astfel, nu va mai putea fi preluat fără ghilimele şi publicat fără nume (al său ori al autorului) în alte părţi.

Laur Dafinescu

            Aproape totul se mai întâmplase. Veneam acasă după încă un spectacol. Taxiul m-a lăsat în partea cealaltă a micului parc. Se oprise şi ploaia. De câteva minute. Aceleaşi bănci cu lemne jilave, copacii lăsaţi. O femeie stătea pe jos, în mijlocul unei alei. A ridicat o mână. Şi nu era nici avertisment, nici rugăminte, nici blestem. Era neputinţă: nu zicea nimic. Am trecut mai departe, habar neavând ce o să fie. La uşă, mi-am dat seama că nu încerca să vorbească. Voia să latre. Noaptea o sufoca. Până mâine, tăcerea o s-o dezintegreze iar. Cine ştie, va mai fi un spectacol. Sau – măcar – o întoarcere printre băncile ude, printre copacii lăsaţi. Una. Măcar. Am intrat; în hol era beznă, părea încă o noapte în care totul se mai întâmplase. Ori, cel puţin, aproape.