A descoperit că are un corp. Într-o seară, îşi asculta muzica din urmă cu 25-30 de ani. (Este o iluzie plictisitoare să crezi că tot ce e vechi este chibzuit: ar trebui să ignori că bătrânii ascultători de Black Sabbath găseau enervantă miorlăiala tinerească a uneia precum Kylie Minogue; iar Beethoven, orice s-ar spune, cu “Simfonia a V-a”, cântată prima dată în 1808, era puţin mai agitat decât Strauss în 1866, când compunea “An der schönen blauen Donau”). Îşi fuma ţigările – deloc sănătoase, fără minunile care, strecurate în filtru, fac vitamine din gudron. Era târziu, trecuse miezul nopţii, afară se agăţase ceaţa de bobocii teiului. Destul de frig. Avea însă un whisky pentru piane decadente, Fats Waller on the rocks. Apoi, avea biblioteca. Era un fel de călătorie cu Maşina Timpului: de la Eco la Shakespeare, de la Borges la Platon sau de la Homer la dicţionarul lui Bailly, la Hegel, Barthes, Goethe, Céline şi Artaud. Joyce nu mai voia să se lase văzut decât prin ochelari. Şi nu conta, vine-vine primăvara, peste vreo două săptămâni sunt reduceri la fuste, încep adică să fie mini, botforii se transformă în pantofi cu toc, la vară se transformă autobuzele în avioane, biroul în cer, sufrageria şi Universul în plajă. Fiindcă toată lumea are un august ori altul, o amintire nerezolvată, o insinuare nepricepută şi câteva planuri. A luat cea dintâi carte mirosind a praf. Înăuntru se găsea un obiect pătrat şi totodată rotund, perfect raţional, imposibil şi viu. A mai băut un pic de whisky şi s-a gândit la dimineaţă. Pe vremuri (ce nu era “pe vremuri”?), o doamnă i-a  promis amprentele trandafirii, însă i-a oferit o vină perisabilă şi gata. L-a fulgerat în umăr. Tot acel viitor se petrecuse demult, aroma depăşită a foilor o confirma. S-a întins admirând încă o dată literele, gheaţa pocnind în pahar, unghiul dintre nişte rafturi. Până la urmă, şi Platon, şi autobuzele, şi timpul, şi teiul vor menţine ceva din astea. Încet, a închis ochii.