Încerc să fiu special. Să tai păduri, să dresez tigri. Încerc să nu-mi fie teamă de fulger. Caut să par mult mai dur, să mă caţăr pe nori. Aş vrea să mă vezi la geam, costumat într-un fel de dumnezeu mai spectaculos (decât Dumnezeu, evident). Să beau cât să fiu cel mai tare, să fumez continente, să culc femei ca spicele, să înot mile şi mile împotriva curentului. N-am cum să nu fiu acela care nu doarme niciodată în zori şi care zâmbeşte cel mai alb, care găteşte cel mai bine şi care postează cele mai frumoase declaraţii. Eu pot să urc pe munţi de 15000 de metri şi să deturnez avioane făcându-le cu mâna de deasupra, cât să-şi rupă gâtul piloţii. După care sap de se uită la mine Satan făcându-şi cruce (“Unde se mai bagă ăsta?!”). Public şi cărţi – ai observat? Şi, dacă ies din casă, arăt ca un arhanghel puţin corcit cu neam de toreador (bine, mi-au albit şi mie tâmplele niţel, dar nu contează, nu?). Jonglez uşor cu 20 de pahare (pline), ţin cele mai bune cursuri, împuşc o muscă de la un kilometru, mă las îmbrăţişat de Marea îngheţată fără să-mi clănţăne dinţii perfecţi, trecutul meu este mai luminos decât viitorul celorlalţi. Şi am şi un clasor cu timbre mai mişto decât ale idioţilor care te bat la cap. Fiindcă nimeni, oricât ar fi de mincinos, nu se compară cu mine! Aşa e că mă iubeşti un pic şi tu? Măcar un pic…