Ştii, mergeam peste paşii tăi. La prânz – cu treabă. Zgomot, oraş. Pesemne că o singură dată ţi-am nimerit exact urma – şi am acoperit-o. Am văzut pomii. Erau destul de bătrâni ca să ne fi privit cum habar nu ne aveam. Pomii – şi Beethoven: ei au văzut şi tac. Oricine – dacă vrea – îi constată: nu crede nimeni că e vorba despre noi acolo. Drept care nu-mi rămâne decât să mă sufoc de voi, de frumuseţea care demontează preocupări şi bulevarde. Aşteaptă-mă, nu vin: ascult.